Vulturul negru

Maine

Am sa scriu o poezie
Cu litere de sânge violet,
Născut din simplitatea roşie
A pasiunii unui menuet,
Unita cu albastrul nobilului
Triolet.



Am sa împletesc bucuria
Cu tristeţea şăgalnica,
Si-am sa le pictez cu prospeţimea
Picurilor si cu o puternica
Durere a inimii rănite
Prea de tinerica.

Am sa rescriu povestea
Unei mari iubiri a lumii
Si-am sa-i dau culoarea fericirii,
Închizând in pumnii
Lor viitorul, despărţirea
Si tristeţea.

Toate acestea si multe altele
Am sa fac cu miile,
Dar asta începând de mâine,
Când apar neîncetat zânele
Si-mi vor răpi drepturile
Iar eu voi ramane cu visele,
Din nou…

Sa nu ma uiti!

Daca azi ti-as da o scoica, nu-i aşa ca urechea ta va tânji după mare si-ti va aminti de mine?
Daca azi ti-as dărui un curcubeu, nu-i aşa ca ochii tai vor tânji după spiriduşi si oale cu aur, iar el iţi va aduce aminte de mine?
Daca azi ti-as da un izvor cristalin, nu-i aşa ca buzele tale însetate se vor satura?
Daca azi ti-as dărui un trandafir, nu-i aşa ca mirosul lui ti-ar incanta nasul, iar fineţea petalelor ti-ar imbraca trupul?
Nu-i aşa ca toate acestea ti-ar aduce aminte de mine?
Din păcate sau din fericire NU!
Altcineva mi-a luat-o înainte si ti le-a dăruit dinainte sa te naşti. Acel cineva e Dumnezeu!
Dar chiar daca toate aceste lucruri iţi vor aduce aminte de El, El iţi va aminti de mine…

Poezie fara rost

Cuvinte fara rost se strecoară
La o margine de deal
„Genial de nebunesc”
Si „nebunesc de genial”
Sunt ale mintii flori, coroana.

Un sunet vag se-aude in drum
Ropot de linişte, zgomotul tăcerii.
Un singur glas le-acoperă acum
E glasul părerii mele.

Si ploua cu frunze tomnatice de aur
Preschimbate treptat in argintul steluţelor
Mormintele-s veşnic presărate cu lauri
Călcate-n picioare de batjocura lacrimilor.

Fugar un zâmbet se-arata de dup-un nor
Ah, de-ar fi al meu as fi in stare sa mor
De bucurie. Căci cerul si-a arătat ingaduinta
Fata de nesocotinţa
Mea.

Vorbe fara rost...

Si pasesc incet prin dumbrava nefiintei, intrebandu-ma cat de lung va fi acest drum al nestiintei. Un cer insangerat se stinge de durere. Soarele nu exista in aceasta lume inchisa si uitata. Doar razele norilor se mai preling pe trupurile firave ale copacilor doborati de vreme.
Ecoul pasilor pierduti se aude neintrerupt. Sau o fi sunetul picaturilor ce cad necontenit? Nu stiu. Cert este ca nu ma regasesc in aceasta lume scaldata in intuneric si nelinisti.
Asa ca fug pe inertul drum al pierzaniei, ma inec in valtoarea vietii si ma scald in razele de soare ale unui nou inceput.


Dimineata. Suna ceasul. Chiar e 7? Nu stiu. Nu ma intrereseaza. Nu, nu si iar nu...Lumea aceea plina de mistere am lasat-o in urma...
Ce vis frumos e viata...Dar...daca viata e un vis, ce e acea lume? Adevarata desteptare?

Moon

Cristal...

Cateva imagini de la Cheile Turzii

Legenda curcubeului 2

...in care au decis sa-si petreaca Lunea impreuna. Ratacind prin poienite, jucandu-se si glumind au inceput sa se sature de lantul in care erau prinsi asa ca Violet care nu era, dupa cum am spus, afectat de setimentul acela vinovat propuse, dat fiind ca era 7 culori, sa spuna fiecare cate o poveste in fiecare zi a saptamanii. Si primul provocat la acest joc imprevizibil era Rosu.
-Va voi spune o poveste cum nu ati mai auzit, incat sa va mearga toata saptamana bine, incepand de Luni.
-Spune, strigara in cor celelalte culori.
-Nu departe de aici intr-un codru des si singuratic traia o haita de lupi. Era toamna si frunzele verzi ale verii se inrosisera din cauza vantului care prevestea iarna. Cadeau rand pe rand, ca intr-o cascada de sentimente. Din coltul intunecat al unei scorburi, un urlet indurerat aduna haita. Era glasul unei mame sarmane care-si plangea puii ce mureau din cauza frigului. Doar unul ii mai ramase si acesta gata sa-si dea suflul. Era un catelus rosu, diferit de restul lupilor cenusii, dar iubit de grup. Tatal micutului veni la mama si spuse:
-Ce am putea face??
-Trebuie sa plecam. Sa nu ne pretinda iarna aici.
-Dar el, el nu va putea pleca in starea in care este.
-Ah, asa ...cum de nu m-am gandit. Dar il voi duce eu.
-Oh, nu. Si tu esti slabita. NU plecam. Si asta e ultimul meu cuvant.
Lupoaica ofta intristata si-si linse odrasla muribunda. Deodata vantul inceta, soarele disparuse, un intuneric total se lasa peste codru si un semnal de alarma vesti prezenta dusmanului: omul.
Haita o luase la fuga. Lupoaica fu obligata sa vina, iar puiul fu abandonat. Nimic in lume nu ar putea descrie suferinta mamei, care e nevoita sa-si paraseasca puiul. Si au plecat...

-Vai nu, spuse Rosu, se apropie o furtuna. Uitati, ce nori! Trebuie sa ne luam si noi zborul. Va voi povesti maine sfarsitul.
Cu parere de rau cei 7 amici se despartira cu gandul la povestea minunata a lui Rosu. Oare ce final va avea?

Continuarea data viitoare.

Veche dar ...