Cactus

marți, 29 septembrie 2009

Prietenia !?

sâmbătă, 19 septembrie 2009
Apropos de comentariul Marianei "Îmi cer iertare că nu fac referire la articolul postat şi cer permisiunea de a vă face o invitaţie ( ţie şi cititorilor tăi ) la a vă expune părerea despre ce înseamnă prietenia şi ce este un prieten. Pentru o mai bună provocare, reamintesc ceea ce spunea Napoleon Bonaparte şi anume că ,,Nu există prieteni ci doar momente de prietenie... "
http://psalmdedor.blogspot.com

Parerea mea despre prietenie...compusa demult...

Oare ce înseamnă să ai prieteni adevăraţi? Să simţi că viaţa te sprijină în orice moment? Sau să crezi că jocul netulburat al sorţii crude nu te va afecta fiindcă ai un prieten care te va ajuta să-i înveţi regulile? Oare prietenii adevăraţi există? Dacă da …atunci de ce nu simţi uşurarea unui suflet împăcat? Sau poate că prietenii care ţi-i faci acum sunt doar nişte măşti, care ascund adevărata comoara a sufletului în colţişorul întunecat al unei camarute încuiate…o ascund fiindcă sunt oameni şi se tem de propriile sentimente, se învăluie cu gelozie, invidie şi ură, neştiind că fug de ei înşişi. Şi tocmai din motivul că suntem oameni nu cred în prietenii perfecte, deoarece prin definiţie suntem meniţi a greşi. Iar prima greşeală este această confuzie pe care o facem între prietenii perfecte şi adevărate. Prima nu există, a doua este prezentă peste tot, pentru că deşi ne trădăm, ne minţim, ne ucidem sufleteşte...totuşi regăsim acea dulce alinare a zilelor însorite de după ploaie în aceia care ştiu să-ţi ofere un zâmbet -o simplă mimică a feţei, o secundă ce valorează mai mult decât o viaţă fericită.
Poate din acest motiv, acum când scriu aceste rânduri, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru clipele de tristeţe din viaţa mea …fiindcă doar în acele clipe am simţit cu adevărat revărsarea dragostei prietenilor mei ca o ploaie călduţa de vara ce mi-a revigorat sufletul !

Timpul-prizonierul obiectivului foto...

marți, 8 septembrie 2009
Intr-o camera micuţa, dar îngrijita, focul trosnea in soba, suspinând parca după timpuri de mult apuse. Radioul comunica aceleaşi ştiri monotone de la ora doua. Timpul se scurgea repede si totodată uşor ca fulgii de zăpada la care se uita un bătrânel, cu obrajii rumeni si ochii surâzători dar rataciti, rataciti probabil prin amintirile sale de pe o masa cu fotografii.
Trupul lui era o barca, cu vâslele atârnând lenite, deasupra căreia Primăvara copilăriei învolbura pe nesimţite pânzele de flori ale zarzărului înmugurit, sub care privea de atâtea ori luna-imparateasa nopţii. E tare bine cu luna plina. Când e soare dimineaţa, parca-si simte trupul; acum parca-si simte sufletul.
Primii ani de şcoala au fost cei mai frumoşi, fiindcă a vrut sa cunoască viata- copilăria iscoditoare ca un copil in fata pomului de Crăciun. In ceilalţi ani a nins ca si afara, des si alb, doar ca atunci au nins semnele de întrebare, iar timpul trecea ca o sanie fugărita de lupi si amintirile rămâneau in urma ca fulgii pe pamant. A încercat sa-i prindă, dar erau unul si-o mie in acelaşi timp.
A trecut Primăvara cu toata veselia ei de tânăra mireasa a vieţii.
O noua regina se inalta pe bolta hazardului. Era calda si blânda. Poate nu atât de libertina ca cea dinaintea ei, dar cu siguranţa a desavarsit opera predecesoarei. Numele ei era Vara. A domnit o vreme in pace, dar sub cerul afumat, despuiata de tot avutul, de toate podoabele, gonita din casa ei, Vara plângea si blestema amarnic. Ii trecuse vremea.
Toamna- noua doamna a firii, se plimba zgomotos prin gradina vieţii, calcând in picioare amintirile, care luaseră forma frunzelor ruginii si aurii, căzute si uitate de toţi.
Insa iarna sosi si, cu o grija aproape materna, le înveli cu un strat de nea. Firea, care-si regăsise viata Primăvara, împlinirea Vara, fusese secătuita de puteri Toamna si intr-un final doborâta de Iarna.
Iarna era si acum in viata bătrânului, dar nu ca afara, nu ca in lume, ci ca un val ce are menirea de a ne readuce in gând amintirile cele mai frumoase, ca mai apoi sa ne adoarmă in visul curat al inimii.
Dar toate acestea s-au întâmplat intr-un timp uitat, in somn, când zilele se năşteau din ochii copiilor. Acum n-au mai rămas decât fotografiile...

O tabla de sah...

sâmbătă, 5 septembrie 2009
Picături mici şi fierbinţi încălzesc pământul, învăluindu-l într-o plăcută atingere. Soarele alb de furie se ascunde după un nor negru, uriaş ca şi regele în spatele reginei. Nu sunt adepta şahului, aluzia mea ţinea de o fotografie. Negru pe alb, aşa era înfăţişată toamna, ceva infinit, nici rece, nici cald, pur şi simplu infinit.Cerul alb şi soarele, care abia se distingea, erau acoperiţi de umbrele jucăuşe ale norilor. În rest peisajul era invadat de copaci înalţi, negri cu umbre albe ca nişte sosii-totul aducea a o tablă de şah. Simţeam că fotografia avea să prindă viaţă şi o să zburde pe culmile ingeniozităţii, că piesele aveau să se mişte într-un joc complicat, nesfârşit, iar eu aşteptam înfrigurată lupta. Poate s-a desfăşurat odată, demult, dar acum "Zi de toamnă" nu era decât "Zi de toamnă". Nu un joc, ci o fotografie, în care soarele vieţii se ascundea temător în norii de ceaţă ai trupului stors de ultimele picături de forţă şi lăsat pradă pământului. Dar nu şi sufletul, el se afla undeva, departe, într-un loc pe care îl regăsesc sub forma unei table de şah...

Reiau o compunere veche...

Persoane interesate