Vis de iarna...

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

1)Dimineaţa de iarna

Cerul parcă sângerează. Roziul dimineţii era o culoare caldă, dar aspră în acelaşi timp,ca şi cum s-ar fi amestecat sângele cu zăpada imaculată, ca şi cum norii de plumb apăsau cu toată greutatea lor infinitul, făcându-l să sângereze. Privesc tulbure ca printr-o ceaţă albă şi groasă clădirea pichetului care abia se conturează ca o părere, prin cernerea deasă a fulgilor. Totul în jur este estompat, uniform, apăsător de uniform. Cerul rănit plânge. Cristale îngheţate învăluie peisajul sporind ceaţa...Un om-singura prezenţă umană-cobora la vale dinspre pichet. Înalt, vânjos, bine clădit, cu nişte ochi ce mă înfricoşau, sticloşi ca de gheaţă, goi de orice omenie, a căror uitătură parcă tăia, parcă sfredelea adânc răscolindu-te. Începusem să cred că omul pironea natura, nu invers. Aproape mi-era milă de nemiloasa iarnă...

2)Zi de iarna

Brusc peisajul s-a decolorat. Nimic nu mai era însufleţit de vreo altă culoare, fie ea chiar şi cel mai deschis albastru. Un alb îngrozitor de mat, incredibil de perfect,nimic asimetric, doar linia orizontului, cerul tot alb şi soarele abia mijind. Aveam impresia că mă găseam în mine, în mintea mea, doar că nimic nu prindea contur, cu excepţia unei pete centrale care se asemăna cu soarele-inspiraţia mea.

3)Amurg de iarna

Apoi totul a dispărut. Mintea mea s-a transformat într-o filă albă imaculată, pe care un condei a pătat-o cu ficţiune şi o peniţă a rănit-o pentru creaţie. Iar fila s-a transformat într-un perete mare, alb, impenetrabil, străpuns doar de imaginaţie şi lăsând în urmă golul, ca mai târziu să devină cenuşă, din care, ca şi pasărea Phoenix, a renăscut mai vie, mai liberă, mai nestăpânită mintea mea odată cu dimineaţa primei zile de Crăciun şi spulberarea visului meu de iarnă...


Postat mai intai pe Petale de trandafiri...

Persoane interesate