Lucian Blaga-Izvorul noptii
vineri, 18 decembrie 2009
Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara,
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri,
acoperind pământul
c-o mare de întuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
Invata de la toate...
vineri, 4 decembrie 2009
*Poezie din lirica norvegiană*
Învaţă de la toate, să ai statornic drum
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum
Învaţă de la umbră, să taci şi să veghezi
Învaţă de la stâncă, cum neclintit să crezi
Învaţă de la soare, cum neclintit s-apui
Învaţă de la piatră, cum trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate, că toate sunt surori
Cum treci frumos prin viaţă
Cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr, să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări, ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape, să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă, să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi,
Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică, să vezi povara ei...
Învaţă de la floare, să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la soare, să ai blândeţea sa,
Învaţă de la păsări, să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.
Învaţă de la toate, să ai statornic drum
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum
Învaţă de la umbră, să taci şi să veghezi
Învaţă de la stâncă, cum neclintit să crezi
Învaţă de la soare, cum neclintit s-apui
Învaţă de la piatră, cum trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate, că toate sunt surori
Cum treci frumos prin viaţă
Cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr, să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări, ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape, să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă, să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi,
Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică, să vezi povara ei...
Învaţă de la floare, să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la soare, să ai blândeţea sa,
Învaţă de la păsări, să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.
Speranta moare vreodata?
sâmbătă, 17 octombrie 2009
Compunere mai veche...postata mai intai pe Petale De Trandafiri...
Se poate ca peste câţiva ani să nu mai existe gheţari, fiindcă sub razele nocive ale soarelui icebergurile se topesc...dar oare dacă soarele ar purta numele de viaţă şi dacă gheţarii s-ar numi speranţe nu s-ar întâmpla la fel?
La urma urmei speranţa moare vreodată? Eu zic că nu. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă nu am avea speranţe: oameni deznădăjduiţi ar rătăci pe calea necunoaşterii, suferinţa ar înlătura dorinţa de a mai trăi. Totul ni s-ar părea inutil. Îmi veţi spune că speranţa moare, fiindcă în realitate se găsesc astfel de cazuri, doar că lăsaţi pe drum un lucru foarte important-diferenţa dintre cazurile reale şi cele la care fac eu referire- primele SE POT REMEDIA, pe când celelalte nu. Speranţa doar adoarme în sânul tristeţii, aşteptând să fie trezită de o mână nevăzută. Un prieten poate ajuta enorm o persoană care se află în "coma vieţii". O frază, o singură propoziţie sau pur şi simplu un cuvânt dacă nu chiar glasul poate readuce speranţa în suflet. Ea aşteaptă doar impulsul. Impuls care poate veni de la noi înşine sub forma ambiţiei. Poate ai pierdut totul: casa, familia, slujba, banii, idealurile, ori visurile. Dacă eşti destul de ambiţios vei suferi mult, dar la un moment dat te vei opri şi vei striga: "Ajunge! Nu ai slujbă? Caută-ţi una, banii vor veni pe urmă. Nu ai casă? Refă-ţi viaţa lângă o nouă familie. Nu ai idealuri/visuri? Crează-ţi altele. Sigur poţi cere mai mult, iar lumea nu se prăbuşeşte cu un eşec."
Cu siguranţă după ploaie va răsări curcubeul.
Asta gândesc: că speranţa nu moare niciodată, cel mult adoarme. Însă cu toate că mintea mea cunoaşte răspunsul, uneori inima se îndoieşte. Recunosc, totuşi vă dau un sfat pe care eu îl respect:
Ai căzut? Alungă-ţi jalea!
Căci un înţelept a spus:
Cine cade se ridică
Uneori cu mult mai sus!
Dedicatie...
miercuri, 7 octombrie 2009
...pentru un fluturas care se afla la Bacau si nu a mai scris nimic pe blog de nu mai tin minte:))
Prietenia !?
sâmbătă, 19 septembrie 2009
Apropos de comentariul Marianei "Îmi cer iertare că nu fac referire la articolul postat şi cer permisiunea de a vă face o invitaţie ( ţie şi cititorilor tăi ) la a vă expune părerea despre ce înseamnă prietenia şi ce este un prieten. Pentru o mai bună provocare, reamintesc ceea ce spunea Napoleon Bonaparte şi anume că ,,Nu există prieteni ci doar momente de prietenie... "
http://psalmdedor.blogspot.com
Parerea mea despre prietenie...compusa demult...
Oare ce înseamnă să ai prieteni adevăraţi? Să simţi că viaţa te sprijină în orice moment? Sau să crezi că jocul netulburat al sorţii crude nu te va afecta fiindcă ai un prieten care te va ajuta să-i înveţi regulile? Oare prietenii adevăraţi există? Dacă da …atunci de ce nu simţi uşurarea unui suflet împăcat? Sau poate că prietenii care ţi-i faci acum sunt doar nişte măşti, care ascund adevărata comoara a sufletului în colţişorul întunecat al unei camarute încuiate…o ascund fiindcă sunt oameni şi se tem de propriile sentimente, se învăluie cu gelozie, invidie şi ură, neştiind că fug de ei înşişi. Şi tocmai din motivul că suntem oameni nu cred în prietenii perfecte, deoarece prin definiţie suntem meniţi a greşi. Iar prima greşeală este această confuzie pe care o facem între prietenii perfecte şi adevărate. Prima nu există, a doua este prezentă peste tot, pentru că deşi ne trădăm, ne minţim, ne ucidem sufleteşte...totuşi regăsim acea dulce alinare a zilelor însorite de după ploaie în aceia care ştiu să-ţi ofere un zâmbet -o simplă mimică a feţei, o secundă ce valorează mai mult decât o viaţă fericită.
Poate din acest motiv, acum când scriu aceste rânduri, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru clipele de tristeţe din viaţa mea …fiindcă doar în acele clipe am simţit cu adevărat revărsarea dragostei prietenilor mei ca o ploaie călduţa de vara ce mi-a revigorat sufletul !
http://psalmdedor.blogspot.com
Parerea mea despre prietenie...compusa demult...
Oare ce înseamnă să ai prieteni adevăraţi? Să simţi că viaţa te sprijină în orice moment? Sau să crezi că jocul netulburat al sorţii crude nu te va afecta fiindcă ai un prieten care te va ajuta să-i înveţi regulile? Oare prietenii adevăraţi există? Dacă da …atunci de ce nu simţi uşurarea unui suflet împăcat? Sau poate că prietenii care ţi-i faci acum sunt doar nişte măşti, care ascund adevărata comoara a sufletului în colţişorul întunecat al unei camarute încuiate…o ascund fiindcă sunt oameni şi se tem de propriile sentimente, se învăluie cu gelozie, invidie şi ură, neştiind că fug de ei înşişi. Şi tocmai din motivul că suntem oameni nu cred în prietenii perfecte, deoarece prin definiţie suntem meniţi a greşi. Iar prima greşeală este această confuzie pe care o facem între prietenii perfecte şi adevărate. Prima nu există, a doua este prezentă peste tot, pentru că deşi ne trădăm, ne minţim, ne ucidem sufleteşte...totuşi regăsim acea dulce alinare a zilelor însorite de după ploaie în aceia care ştiu să-ţi ofere un zâmbet -o simplă mimică a feţei, o secundă ce valorează mai mult decât o viaţă fericită.
Poate din acest motiv, acum când scriu aceste rânduri, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru clipele de tristeţe din viaţa mea …fiindcă doar în acele clipe am simţit cu adevărat revărsarea dragostei prietenilor mei ca o ploaie călduţa de vara ce mi-a revigorat sufletul !
Timpul-prizonierul obiectivului foto...
marți, 8 septembrie 2009
Intr-o camera micuţa, dar îngrijita, focul trosnea in soba, suspinând parca după timpuri de mult apuse. Radioul comunica aceleaşi ştiri monotone de la ora doua. Timpul se scurgea repede si totodată uşor ca fulgii de zăpada la care se uita un bătrânel, cu obrajii rumeni si ochii surâzători dar rataciti, rataciti probabil prin amintirile sale de pe o masa cu fotografii.
Trupul lui era o barca, cu vâslele atârnând lenite, deasupra căreia Primăvara copilăriei învolbura pe nesimţite pânzele de flori ale zarzărului înmugurit, sub care privea de atâtea ori luna-imparateasa nopţii. E tare bine cu luna plina. Când e soare dimineaţa, parca-si simte trupul; acum parca-si simte sufletul.
Primii ani de şcoala au fost cei mai frumoşi, fiindcă a vrut sa cunoască viata- copilăria iscoditoare ca un copil in fata pomului de Crăciun. In ceilalţi ani a nins ca si afara, des si alb, doar ca atunci au nins semnele de întrebare, iar timpul trecea ca o sanie fugărita de lupi si amintirile rămâneau in urma ca fulgii pe pamant. A încercat sa-i prindă, dar erau unul si-o mie in acelaşi timp.
A trecut Primăvara cu toata veselia ei de tânăra mireasa a vieţii.
O noua regina se inalta pe bolta hazardului. Era calda si blânda. Poate nu atât de libertina ca cea dinaintea ei, dar cu siguranţa a desavarsit opera predecesoarei. Numele ei era Vara. A domnit o vreme in pace, dar sub cerul afumat, despuiata de tot avutul, de toate podoabele, gonita din casa ei, Vara plângea si blestema amarnic. Ii trecuse vremea.
Toamna- noua doamna a firii, se plimba zgomotos prin gradina vieţii, calcând in picioare amintirile, care luaseră forma frunzelor ruginii si aurii, căzute si uitate de toţi.
Insa iarna sosi si, cu o grija aproape materna, le înveli cu un strat de nea. Firea, care-si regăsise viata Primăvara, împlinirea Vara, fusese secătuita de puteri Toamna si intr-un final doborâta de Iarna.
Iarna era si acum in viata bătrânului, dar nu ca afara, nu ca in lume, ci ca un val ce are menirea de a ne readuce in gând amintirile cele mai frumoase, ca mai apoi sa ne adoarmă in visul curat al inimii.
Dar toate acestea s-au întâmplat intr-un timp uitat, in somn, când zilele se năşteau din ochii copiilor. Acum n-au mai rămas decât fotografiile...
Trupul lui era o barca, cu vâslele atârnând lenite, deasupra căreia Primăvara copilăriei învolbura pe nesimţite pânzele de flori ale zarzărului înmugurit, sub care privea de atâtea ori luna-imparateasa nopţii. E tare bine cu luna plina. Când e soare dimineaţa, parca-si simte trupul; acum parca-si simte sufletul.
Primii ani de şcoala au fost cei mai frumoşi, fiindcă a vrut sa cunoască viata- copilăria iscoditoare ca un copil in fata pomului de Crăciun. In ceilalţi ani a nins ca si afara, des si alb, doar ca atunci au nins semnele de întrebare, iar timpul trecea ca o sanie fugărita de lupi si amintirile rămâneau in urma ca fulgii pe pamant. A încercat sa-i prindă, dar erau unul si-o mie in acelaşi timp.
A trecut Primăvara cu toata veselia ei de tânăra mireasa a vieţii.
O noua regina se inalta pe bolta hazardului. Era calda si blânda. Poate nu atât de libertina ca cea dinaintea ei, dar cu siguranţa a desavarsit opera predecesoarei. Numele ei era Vara. A domnit o vreme in pace, dar sub cerul afumat, despuiata de tot avutul, de toate podoabele, gonita din casa ei, Vara plângea si blestema amarnic. Ii trecuse vremea.
Toamna- noua doamna a firii, se plimba zgomotos prin gradina vieţii, calcând in picioare amintirile, care luaseră forma frunzelor ruginii si aurii, căzute si uitate de toţi.
Insa iarna sosi si, cu o grija aproape materna, le înveli cu un strat de nea. Firea, care-si regăsise viata Primăvara, împlinirea Vara, fusese secătuita de puteri Toamna si intr-un final doborâta de Iarna.
Iarna era si acum in viata bătrânului, dar nu ca afara, nu ca in lume, ci ca un val ce are menirea de a ne readuce in gând amintirile cele mai frumoase, ca mai apoi sa ne adoarmă in visul curat al inimii.
Dar toate acestea s-au întâmplat intr-un timp uitat, in somn, când zilele se năşteau din ochii copiilor. Acum n-au mai rămas decât fotografiile...
O tabla de sah...
sâmbătă, 5 septembrie 2009
Picături mici şi fierbinţi încălzesc pământul, învăluindu-l într-o plăcută atingere. Soarele alb de furie se ascunde după un nor negru, uriaş ca şi regele în spatele reginei. Nu sunt adepta şahului, aluzia mea ţinea de o fotografie. Negru pe alb, aşa era înfăţişată toamna, ceva infinit, nici rece, nici cald, pur şi simplu infinit.Cerul alb şi soarele, care abia se distingea, erau acoperiţi de umbrele jucăuşe ale norilor. În rest peisajul era invadat de copaci înalţi, negri cu umbre albe ca nişte sosii-totul aducea a o tablă de şah. Simţeam că fotografia avea să prindă viaţă şi o să zburde pe culmile ingeniozităţii, că piesele aveau să se mişte într-un joc complicat, nesfârşit, iar eu aşteptam înfrigurată lupta. Poate s-a desfăşurat odată, demult, dar acum "Zi de toamnă" nu era decât "Zi de toamnă". Nu un joc, ci o fotografie, în care soarele vieţii se ascundea temător în norii de ceaţă ai trupului stors de ultimele picături de forţă şi lăsat pradă pământului. Dar nu şi sufletul, el se afla undeva, departe, într-un loc pe care îl regăsesc sub forma unei table de şah...
Reiau o compunere veche...
Reiau o compunere veche...
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
