Căutând pe youtube un video de Crăciun am descoperit un mic desen animat care mi-a amintit de copilărie. Îmi amintesc că l-am urmărit cu plăcere.
Cartea Cărților...
Așa, o postare ca în ultima zi de Crăciun...
Carrie Meeber de Th. Dreiser
miercuri, 30 iunie 2010
Într-o epocă a romanelor comerciale, care se citesc pe nerăsuflate, dar care nu te îmbogăţesc spiritual, cărţile de valoare par nişte uşi cu lacăte ruginite. Doar o minimă colecţie de cunoştinţe nu pare de ajuns pentru a digera şi descrierile lui Dreiser. Desigur, acţiunea este fluidă. Firul narativ curge, povestea este lesne de înţeles. Totuşi, multă lume evită descrierile, apelând la "cititul pe diagonală". În realitate, ele sunt pasaje de meditaţie filosofică. Substratul ţine de o analiză amănunţită asupra caracterelor umane ale acelei epoci.
Caroline Meeber, fată sărmană de la ţară (Columbia City, America), înfruntă la doar 18 ani viaţa la oraş, având cu ea doar o traistă cu vise şi dorinţe. Destinaţia ei este Chicago, al doilea oraş ca importanţă după New York. Se duce să-şi găsească o slujbă, stând cu chirie la sora mai mare, Minnie Hanson, cu soţ şi copii, din Van Bureen Street. Acţiunea se petrece începând cu august 1889. Acest an este un indiciu important ce determină caracteristicile şi moravurile societăţii epocii. "În 1889, Chicago avea acele perspective specifice de creştere care justificau asemenea călătorii aventuroase chiar din partea unor fete tinere. Condiţiile comerciale favorabile - în continuă dezvoltare - îi dădeau o faimă larg răspândită, făcând din el un uriaş magnet. Era un oraş de peste cinci sute de mii de locuitori, cu ambiţiile, îndrăzneala şi activitatea unei metropole de un milion de locuitori. Pretutindeni se auzea zgomotul ciocanului pe cale să înalţe clădiri noi. Industrii mari se stabileau în oraş. Marile companii de cale ferată, liniile de tramvai se extinseseră..." .
Pe tren înspre Chicago, Carrie îl întâlneşte pe Drouet, voiajor comercial de profesie, un tânăr galant, simpatic, sociabil, cuceritor, nu neapărat tipul intelectualului. Mai degrabă, spiritual şi egocentric. Starea de fericire pe care i-o insuflă tânărul se topeşte treptat în atmosfera austeră a familiei surorii ei. Spiritul ei libertin, deschis spre distracţiile şi tentaţiile oraşului este înfrânat cu brutalitate de neînţelegerea acestor oameni pentru risipă. Ei trăiesc într-o lume a muncii, a programului şi a veşnicei rezerve, total opuse caracterului spontan al lui Carrie.
Spiritul analizator al lui Dreiser pătrunde în adâncimile acestor lumi: Drouet era "tipul voiajorului comercial, categorie care începuse să fie poreclită în argoul epocii: "pisălog". I se mai adaugă şi "craidon", epitet răspândit pe la 1880 şi care evoca perfect tipul bărbatului ce căuta să stârnească, prin îmbrăcăminte sau purtări, admiraţia tinerelor femei sensibile." Nu va fi deci de mirare că acest gentilom, cavaler al Vestului, va "cuceri (temporar)" inima fetei cu doar 10 dolari ce i-au răscumpărat primele nevoi resimţite la odiosul loc de muncă al clasei inferioare (se angajase într-o fabrică de confecţionat pantofi bărbăteşti, femeile lucrau laolaltă cu bărbaţii, limbajul lor colorat şi agresiv, gesturile ca pişcături sau ocheade o ofensau pe Carrie, reprezentantă a clasei mijlocii care nu cunoscuse în inocenţa ei de la ţară un astfel de comportament orăşănesc), şi va fugi din casa surorii sale, unde simţi "că viaţa curgea fără vlagă, sărăcăcioasă şi mărginită...".
Hurstwood, o altă figură proeminentă a romanului, este tipul omului bun la toate, iubit de toţi şi invidiat în aceeaşi măsură. Funcţia de director îi oferea o avere considerabilă. Caracterul său sensibil la detalii, atât în ceea ce privea gătirea sa personală, purta haine care plăceau ochiului, cât şi cu privire la cele mai noi evenimente mondene sau vieţile private ale amicilor îi conferea siguranţa unui viitor inatacabil. "Ştia să facă impresie bună. Avea o scară subtil gradată de cordialitate şi prietenie. Era plin de tact profesional. Într-un cuvânt era un exemplar cît se poate de acceptabil din marea clasă superioară americană, întâia treaptă sub cei extrem de bogaţi..." Hurstwood şi Drouet se înţelegeau în măsura în care acest voiajor comercial era inteligent, dar îndeajuns de dedesubtul inteligenţei directorului pentru ca acesta din urmă să-şi menţină prietenia fără a se simţi lezat de superioritatea altcuiva, iar voiajorul în măsura în care se simţea plin de gratitudine faţă de atenţia pe care i-o acorda acest gentilom din lumea bună.
Dreiser dovedeşte în acest roman circularitatea viciului zeilor olimpieni: Hurstwood, un idol, aproape un zeu, cu o viaţă similară perfecţiunii cade în capcana dragostei, în seara când invitat de Drouet la cină o cunoaşte pe frumoasa Carrie, recomandată ca "soţia domnului", deşi nu s-au căsătorit, Carrie a rămas alături de salvatorul ei mai mult din recunoştinţă faţă de bunătatea de care dăduse dovadă, de a o culege de pe străzile sărăciei şi vulgarităţii, ea îşi transformase frumuseţea naturală într-o armă, utilizându-şi timpul liber pentru a se interesa de micile secrete femeieşti. Cunoscându-l pe Hurstwood, şi comparându-l cu Drouet, în mintea ei s-a născut o nouă treaptă după care inima ei tânjea, superioritatea unei stele mai luminoase o lăsa în umbra pe cea mai puţin strălucitoare.
Romanţa celor doi se naşte din nevoia inimii de a avea ce nu deţine, amândoi se îndreaptă spre idealul lor de frumuseţe, căutând ceea ce nu vor găsi niciodată. Escapadele lor nu rămân nesemnalate mult timp, soldându-se pe de o parte cu părăsirea şi divorţul, se ajunge în punctul decăderii, o decădere fără stavile, fără oprelişti, într-o genune care nu mai are capăt. Furtul banilor companiei Moy & Fitzgerald, fuga la Detroit, Montreal, în fine la New York, greva funcţionarilor de la tramvaie, mizeria, negăsirea unui loc de muncă, toate duc la un final tragic: sinuciderea lui Hurstwood. Carrie pe de altă parte se debarasează de el şi urmăreşte un nou vis, devine un fluture al teatrului, recunoscută şi apreciată, dar nici aici ea nu va găsi ce caută...
"O, Carrie, Carrie! O, străduinţi oarbe ale inimii omeneşti! Înainte, înainte, încotro năzuieşte inima şi încotro o călăuzeşte frumuseţea, într-acolo se îndreaptă. Află dară că tu una nu vei cunoaşte îmbuibarea şi nici mulţumirea. Lîngă fereastră, visând, în balansoarul tău, îţi vei urmări dorurile, în singurătate. Lîngă fereastră, în balansoarul tău, visa-vei o fericire pe care poate niciodată nu o vei simţi."
O carte pe care v-o recomand cu drag. O carte care merită citită!
PS: cum mie îmi face plăcere să compar romanele bune cu filmele făcute după ele, am căutat filmul Sister Carrie (titlul original din engleză) şi nu am dat decât peste o producţie Paramount Picture, regia William Wyler, film alb-negru, 1952, câteva secvenţe de pe youtube vă ofer:
Suceava
duminică, 27 iunie 2010
V-am povestit desigur despre participarea mea la concursul de la Suceava si v-am promis niste poze. Ei, bine, dupa lungi cautari am gasit cablul de date si am descarcat pozele...Iata calatoria mea in Bucovina...
Gara din Burdujeni.
O ploaie naprasnica m-a intampinat cand am ajuns in Bucovina noastra draga. Nici macar nu m-am incumetat sa ies din gara. Am preferat in schimb sa admir un cuib de porumbei. Cu cata migala aducea porumbelul ramurele pentru cuib.
Si am vazut si un catel vagabond. Atunci m-am gandit ca sarmanul traieste din resturile pe care le lasa oamenii sub scaune sau aruncate prin colturi. Poate cainii vagabonzi nu ar mai fi daca responsabilitatea noastra ar creste, dar asta e o discutie de mai tarziu...
Pana la urma am lasat meditatiile filozofice pe alta data si am descoperit cu mult entuziasm liceul la care trebuia sa fiu gazduita: CN "Petru Rares" Suceava.
M-am intalnit cu domnul Prof. Cirstian care m-a primit cu zambetul pe buze. Instantaneu am zambit si eu. E ciudat cum reactia asta se poate molipsi. Un elev m-a condus spre camin, pedagoga mi-a dat cheia si m-a anuntat ca venisem ultima, "dar nu cea din urma" speram in gandul meu. Colegele plecasera la o mica plimbarica, eu am luat cina cu alte fete cu care ma imprietenisem si asa a trecut ziua de vineri 21 mai.
A doua zi, sambata, 22 mai, s-a tinut festivitatea de deschidere, dupa care a urmat examenul propriu-zis. Cerinta noastra era sa redactam jurnalul primelor trei zile a unui roman plecat in strainatate. Pe urma ploaia ce se transformase intr-o furtuna ne-a stricat planurile de a merge la Voronet, a fost poate singurul lucru pe care l-am regretat, ca nu am vazut vestitul "albastru". Cine stie la anul? Poate ma mai calific. Oricum organizatorii nu ne-au dezamagit si ne-am dus la o manastire mai apropiata: DRAGOMIRNA.
In anul 1602, Anastasie Crimca, viitorul Mitropolit al Moldovei, a ctitorit pe proprietatea sa de la Dragomiresti o mica biserica de plan dreptunghiular, prevazuta cu un pridvor deschis, cu o bogata decoratie exterioara realizata din caramizi smaltuite. Acest locas a fost inchinat sfintilor Ilie, Enoh si Ioan Teologul, edificiu cunoscut sub numele de "biserica schitului". A fost sfintita la anul 1609. Biserica Manastirii Dragomirna, cu hramul "Pogorarea Sfantului Duh", impresioneaza prin silueta sa alungita pe plan mixt, cu o turla inalta si zvelta.
Infatisarea sa fortificata se datoreaza si domnitorului Miron Barnovschi (1627) si epocii istorice, cand orice lacas sfant era expus navalirii tatarilor, cumanilor, etc.
Cateva morminte din interior:
Moastele sfantului Mare Mucenic Iacob Persul
Alte imagini din interiorul Manastirii.
O Observatie: Doar a doua parte (cum intri) a bisericii este pictata pe interior, prima nu. Exista teoria cum ca in acea vreme mai existau si necrestini care participau la slujba, ei erau lasati in pronaos si prima parte a naosului, iar crestinii in lacasul pictat. Sau o alta teorie vehiculeaza cum ca tatarii ar fi distrus prima parte sau s-ar fi lasat neterminata pictura din cauza unei navaliri.
Doua simboluri interesante ale manastirii sunt braul din 3 legaturi care o inconjoara si cele 7 trepte pe care trebuie sa le urcam pana in biserica. Braul are vestita semnificatie religioasa: Sfanta Treime, si cea istorica: visul unirii de la 1600 (care nu a durat din pacate), iar cifra 7 este simbol: in 7 zile a creat Domnul Cerul si Pamantul, a 7-a treapta e Ziua Odihnei, intram in Biserica, sunt 7 cete de ingeri, etc.
Alte poze:
Lacul din spatele Manastirii:
Ziua s-a incheiat cu festivitatea de premiere, lansarea revistei Alecart de care v-am mai povestit si o conferinta sustinuta de Angelo Mitchievici, critic literar, eseist si publicist asupra Filmului romanesc inainte si dupa 1989.
Ultima poza, grupul in care m-am simtit bine...
PS: Toate pozele imi apartin!
Gara din Burdujeni.
O ploaie naprasnica m-a intampinat cand am ajuns in Bucovina noastra draga. Nici macar nu m-am incumetat sa ies din gara. Am preferat in schimb sa admir un cuib de porumbei. Cu cata migala aducea porumbelul ramurele pentru cuib.
Si am vazut si un catel vagabond. Atunci m-am gandit ca sarmanul traieste din resturile pe care le lasa oamenii sub scaune sau aruncate prin colturi. Poate cainii vagabonzi nu ar mai fi daca responsabilitatea noastra ar creste, dar asta e o discutie de mai tarziu...
Pana la urma am lasat meditatiile filozofice pe alta data si am descoperit cu mult entuziasm liceul la care trebuia sa fiu gazduita: CN "Petru Rares" Suceava.
M-am intalnit cu domnul Prof. Cirstian care m-a primit cu zambetul pe buze. Instantaneu am zambit si eu. E ciudat cum reactia asta se poate molipsi. Un elev m-a condus spre camin, pedagoga mi-a dat cheia si m-a anuntat ca venisem ultima, "dar nu cea din urma" speram in gandul meu. Colegele plecasera la o mica plimbarica, eu am luat cina cu alte fete cu care ma imprietenisem si asa a trecut ziua de vineri 21 mai.
A doua zi, sambata, 22 mai, s-a tinut festivitatea de deschidere, dupa care a urmat examenul propriu-zis. Cerinta noastra era sa redactam jurnalul primelor trei zile a unui roman plecat in strainatate. Pe urma ploaia ce se transformase intr-o furtuna ne-a stricat planurile de a merge la Voronet, a fost poate singurul lucru pe care l-am regretat, ca nu am vazut vestitul "albastru". Cine stie la anul? Poate ma mai calific. Oricum organizatorii nu ne-au dezamagit si ne-am dus la o manastire mai apropiata: DRAGOMIRNA.
In anul 1602, Anastasie Crimca, viitorul Mitropolit al Moldovei, a ctitorit pe proprietatea sa de la Dragomiresti o mica biserica de plan dreptunghiular, prevazuta cu un pridvor deschis, cu o bogata decoratie exterioara realizata din caramizi smaltuite. Acest locas a fost inchinat sfintilor Ilie, Enoh si Ioan Teologul, edificiu cunoscut sub numele de "biserica schitului". A fost sfintita la anul 1609. Biserica Manastirii Dragomirna, cu hramul "Pogorarea Sfantului Duh", impresioneaza prin silueta sa alungita pe plan mixt, cu o turla inalta si zvelta.
Infatisarea sa fortificata se datoreaza si domnitorului Miron Barnovschi (1627) si epocii istorice, cand orice lacas sfant era expus navalirii tatarilor, cumanilor, etc.
Cateva morminte din interior:
Moastele sfantului Mare Mucenic Iacob Persul
Alte imagini din interiorul Manastirii.
O Observatie: Doar a doua parte (cum intri) a bisericii este pictata pe interior, prima nu. Exista teoria cum ca in acea vreme mai existau si necrestini care participau la slujba, ei erau lasati in pronaos si prima parte a naosului, iar crestinii in lacasul pictat. Sau o alta teorie vehiculeaza cum ca tatarii ar fi distrus prima parte sau s-ar fi lasat neterminata pictura din cauza unei navaliri.
Doua simboluri interesante ale manastirii sunt braul din 3 legaturi care o inconjoara si cele 7 trepte pe care trebuie sa le urcam pana in biserica. Braul are vestita semnificatie religioasa: Sfanta Treime, si cea istorica: visul unirii de la 1600 (care nu a durat din pacate), iar cifra 7 este simbol: in 7 zile a creat Domnul Cerul si Pamantul, a 7-a treapta e Ziua Odihnei, intram in Biserica, sunt 7 cete de ingeri, etc.
Alte poze:
Lacul din spatele Manastirii:
Ziua s-a incheiat cu festivitatea de premiere, lansarea revistei Alecart de care v-am mai povestit si o conferinta sustinuta de Angelo Mitchievici, critic literar, eseist si publicist asupra Filmului romanesc inainte si dupa 1989.
Ultima poza, grupul in care m-am simtit bine...
PS: Toate pozele imi apartin!
Mda, din nou FaceBook, din nou Second Life
joi, 17 iunie 2010
Sfatul meu: Aveti grija. Dependenta e "doar" o joaca la FarmVille.
Stiu ca trec de la un subiect la altul, dar asta e viata in care traiesc: fragmente dintr-un puzzle. Si am ajuns din nou la o piesa pe care o lipesc articolului precedent: AICI.
Ce s-a intamplat? Mi-am sters contul de pe FaceBook. M-am plictisit asa cum am prevazut. La intrebarea: De ce va stergeti contul?, dintre multele raspunsuri l-am ales pe acesta: Nu gasesc utilitatea FaceBook-ului. Iar ei au trimis mesaj automat incorporat ca sa-mi spuna ca ar trebui sa iau mai mult legatura cu prietenii, adica, prin traducere: "Ce nu intelegi cuconita! FaceBookul e un site de socializare! Iti faci prieteni! E adevarat prieteni virtuali, dar iti asumi riscul. Nu e mai frumoasa a doua viata (SecondLife)? Nu ai visat niciodata o ferma numai a ta? Ti-o dam noi, gratis. Joaca FarmVille. Daca devii dependent e problema ta. Noi doar iti oferim solutia."
Acelasi argument il poate avea un vanzator de droguri: eu-ti dau sa incerci, nu-ti spun sa devii dependent!
Haha ha! Ce gluma buna...
In fine, mi-am sters contul si [punct]
Dar ca sa nu ma credeti nebuna, am gasit si doua stiri interesante despre FaceBook pe urmatorul site: SmartWoman.
Fost dependent de Farmville: Jucam la serviciu, acasa si faceam strategii in masina. M-am lasat cand am realizat ca ori ajung la spital, ori ma opresc
“Mi-am sunat fosti colegi ca sa-mi devina vecini, m-am trezit luni de zile cu un sfert de ora mai devreme dimineata ca sa mai plantez ceva, la serviciu aveam doar strategii in minte, pana cand am zis ca ori ma opresc, ori ajung la spital sa ma odihnesc putin”. “Am fost dependenta de Farmville”. Verdictul ii apartine Mariei, DJ la radio in varsta de 28 de ani, careia ii place sa fie “in trend” si nu putea rata ultimul joc. Dan are o alta poveste: pana in urma cu doua saptamani, avea grija zilnic, cel putin 15 minute, de ferma lui virtuala. Pana cand si-a luat bicicleta, reala. Experienta Alexandrei este similara, cu o singura exceptie: nu face niciun efort sa scape de dependenta, pentru ca este “dependenta de competitie”.
Povestea 1 – Maria: I-am spus prietenei mele ca nu pot merge la un suc decat peste patru ore, pentru ca trebuie sa-mi creasca zmeura
“Totul a inceput de la o moda, toti din jurul meu aveau cont de Facebook”, povesteste Maria, care explica pas cu pas cum s-a lasat angrenata in jocul care pentru doua luni nu i-a mai lasat timp nici sa se vada cu prietenii. Odata cu contul de Facebook, au inceput sa curga cadouri pe care nu le putea intelege. Apoi toti prietenii, “la serviciu sau atunci cand ieseam la o terasa cu prietenii, intai ma intrebau cate puncte am, de ce nu le trimit reni sau diverse cadouri, dupa care ma intrebau ce mai fac”. Asa ca si-a facut cont de Farmville.
A inceput insa odiseea vecinilor virtuali. A facut “apel” la fosti colegi de serviciu cu care nu mai pastrase legatura, dar acelasi lucru i se intampla si ei, primea telefoane de la cunoscuti care o intrebau, simplu: “auzi, nu vrei sa te faci vecin cu mine?” Maria are doua servicii, este casatorita si este o persoana activa. Asa ca pentru a-si putea strecura Farmville in program, se trezea la ora 05:45 in loc de ora 06:00 ca sa ingrijeasca plantatia. Responsabilitatea de proprietar, chiar si virtual, a facut-o sa intre in joc si in timpul programului la radio.
“In timpul emisiunii, pe timpul melodiei, mai plantam diverse lucruri. Mi se intampla sa se termine brusc melodia si eu sa plantez in continuare. Sau sa mi se dea microfonul si sa se auda sunetul de la Farmville. Si imi faceau semn colegii sa imi inchid jocul”. Jocul continua acasa, cand avea grija de animalele si culegea capsuni in timp ce dadea drumul masinii de spalat si punea o mancare pe foc. Pana cand “aproape ca nu-ti mai dai seama ce e real si ce e virtual”.
Primul semn de dependenta: “Prietena mea cea mai buna a fost foarte socata in ziua in care m-a sunat si mi-a zis: Hai sa mergem la un suc. Iar eu i-am raspuns: ok, mergem, dar peste 4 ore pentru ca trebuie sa-mi creasca zmeura”. “Atunci a fost primul semnal ca ar putea sa fie o problema cu mine”, spune Maria.
In toata aceasta vreme, o singura problema devenea din ce in ce mai acuta: era tot mai obosita. “Eu si asa am doua locuri de munca foarte solicitante, dar asa eram si mai obosita. Aveam permanent strategii in minte si nu ma mai puteam concentra pe lucrurile pe care le faceam in mod normal”.
Declicul: “M-am lasat intr-o seara, cand am zis ca ori ma duc la spital ca sa ma odihnesc un pic, ori ma las. Si atunci am zis: Gata. Mi-am anuntat prietenii si nimeni nu m-a crezut”. A trecut o luna de cand Farmville a iesit din viata Mariei. Concluzia ei: “incredibil cat de mult timp pot sa am. Chiar daca uneori imi lipsesc activitatile mele din ferma”.
Povestea 2 – Dan: M-am lasat de Farmville cand mi-am luat bicicleta
Dan are 35 de ani si si-a facut cont in urma cu trei luni. Lucreaza in IT si nu ii place sa vorbeasca prea mult despre experienta virtuala. Este “scurt si la obiect”, pentru ca nu ii place sa piarda vremea. Este si motivul pentru care a mai rarit-o cu ferma, insa “o capsuna culeasa la timpul ei face ziua mai frumoasa”, spune Dan. “M-am plictisit si am constatat ca pierd 10-15 minute pe zi doar ca sa cultiv tot felul de prostii. Cel mai adesea jucam acasa, dupa ce am avut un conflict cu colegii de munca”, iar perioada de maxima atentie era seara, intre orele 22:00-23:00.
Recunoaste ca nu si-a desfiintat complet contul, “ceea ce inseamna ca mai sunt putin dependent si cateodata mai intru sa vad ce se mai intampla pe acolo”. Insa acum are o noua pasiune, care l-a indepartat semnificativ de ferma: bicicleta.
Povestea 3 – Alexandra: Imi place competitia, asa ca joc in continuare
Alexandra a acceptat si ea sa vorbeasca despre experienta Farmville, dar intr-o cu totul alta cheie. I-a placut jocul “din prima clipa”, ii place in continuare si nu are de gand sa renunte. Are 28 de ani si lucreaza in marketing. Si-a facut cont dupa ce a primit cadouri de la prieteni, “din curiozitate si plictiseala, pentru ca jobul imi permitea”. Este insa o dependenta “atipica” si sustine ca ea este cea care detine controlul. “Asta cu jucat mult nu este valabil. Joc atat cat vreau”, vine raspunsul sau, la intrebarea: “Unde joci mai mult, la serviciu sau acasa?”. “Cand sunt la birou nu imi ia mai mult de 10 – 15 minute, iar acasa stau mai mult doar daca vreau, nu pentru ca trebuie sa fac ceva anume”.
Cind vine vorba despre motivele pentru care continua sa joace, competitia este pe primul loc. “Am inceput din curiozitate, am continuat pentru ca nu puteam sa las plantele sa moara si acum joc din inertie. Si mai este ceva: competitia. Trebuie sa recunosc faptul ca este un alt motiv pentru care joc.
Sunt doar cateva povesti despre modul in care un joc virtual poate intra in viata noastra. Intram in joc ca sa fim la moda, din cauza presiunii prietenilor, din plictiseala sau din curiozitate. Insa oricare ar fi motivul, deznodamantul poate fi dependenta sau obsesia. Intrebarea este: jucam ca sa ne relaxam sau ca sa facem performanta? Stim cand sa ne oprim din joaca?
Autor: R.P.
Si a doua poveste:
Cum poti fi inselat pe Facebook. Iubitul meu m-a sters din lista lui de prieteni, pentru o relatie virtuala pentru care si-a parasit si copilul
Pornind de la comentariul unui cititor la articolul “Fost dependent de Farmville“, ma intreb care ar fi efectul desfiintarii peste noapte a retelelor de socializare, cum ar fi Facebook? Cam cu cat ar creste numarul de pacienti in cabinetele de psihoterapie? Pentru ca, brusc, milioane de oameni ar suferi de “singuratate”… Din pacate, multi au ajuns sa nu mai disocieze intre mediu virtual si realitate. Brusc, nu mai putem lega prietenii noi daca nu suntem membrii vreunei retele de socializare.
Cu cat mai lunga lista de prieteni, cu atat suntem mai importanti! Nu conteaza ca poate 90% dintre “prietenii” de acolo sunt niste necunoscuti din lumea larga. Important e ca ii avem si ca nu mai suntem singuri. La capitolul “securitatea datelor”, aceste retele au lasat de dorit pana acum. Asa se face ca fotografia nud de pe plaja a unui copilas de doar 3-4 anisori, postata acolo de niste parinti “incepatori” pe Facebook, poate ajunge usor pe mana unui pedofil.
La fel de bine, citind atent comentariile facute de “prieteni” sau urmarind fotografiile, poti descoperi ca iubitul/iubita, sotul/sotia te inseala. Pentru ca, se pare, nici idilele nu se mai pot infiripa in mediul real. Flirt virtual, schimb de mail-uri, sms-uri, telefoane si apoi vine intalnirea. E frumos pentru cei care pun coarne, dureros pentru cei care le poarta. In cazul persoanelor libere, pot fi experiente interesante sau, dimpotriva, esecuri.
De exemplu, eu m-am confruntat cu prima situatie. In profilul de pe Facebook al iubitului meu am vazut ca ii face avansuri unei domnisoare. Apoi, m-a sters din lista lui de prieteni si n-am mai stiut nimic. Usor, usor idila lor virtuala a devenit relatie in toata regula. Tot Facebook-ul stia de dragostea si de escapadele lor, numai eu nu. Amorezii nu se sfiau sa-si faca declaratii si sa-si posteze fotografiile in vazul tuturor. In cele din urma a plecat de acasa.
Avem un copil in varsta de doar cateva luni. Amandoi ni l-am dorit, l-am facut din dragoste. Acum nu mai vrea sa stie de copil pentru ca il incurca, responsabilitatea e mult prea mare, iar el vrea sa-si traiasca viata. Stau si ma intreb: care viata?! In cea reala avea o relatie stabila, un camin armonios, un fiu minunat care abia incepea sa descopere lumea. In cea virtuala avea si are o gramada de prieteni si totusi – niciunul. Femei poate sa cunoasca zilnic pe Facebook sau aiurea in tramvai si totusi – familia lui era una singura.
Cat de jos poti sa decazi ca individ daca ajungi sa te indoiesti de capacitatea ta de comunicare intr-atat incat sa devii dependent de mediul virtual pentru a impartasi sentimentele, bucuria, tristetea, ura, viata ta unor necunoscuti? Se pare ca femeile au uitat cum e sa primesti o floare din mana unui barbat care te place, cum e sa fii invitata la o piesa de teatru sau la o cafea pentru ca, la randul lor, si multi barbati au uitat sa faca asemenea gesturi. Pe net e mai simplu si mai rapid.
Dar trandafirul acela virtual, eMail-urile sau felicitarea electronica nu vor suplini niciodata emotia primului sarut sau amintirea primului trandafir primit/oferit la intalnire. Asa cum nici retelele de socializare nu vor inlocui niciodata nevoia sau dorinta fireasca de a imparti bucuria sau tristetea cu prieteni “in carne si oase” sau de a-i lasa pe cei apropiati sa-ti stearga lacrimile atunci cand nu le mai poti stapani…
Autor: Luana
Stiu ca trec de la un subiect la altul, dar asta e viata in care traiesc: fragmente dintr-un puzzle. Si am ajuns din nou la o piesa pe care o lipesc articolului precedent: AICI.
Ce s-a intamplat? Mi-am sters contul de pe FaceBook. M-am plictisit asa cum am prevazut. La intrebarea: De ce va stergeti contul?, dintre multele raspunsuri l-am ales pe acesta: Nu gasesc utilitatea FaceBook-ului. Iar ei au trimis mesaj automat incorporat ca sa-mi spuna ca ar trebui sa iau mai mult legatura cu prietenii, adica, prin traducere: "Ce nu intelegi cuconita! FaceBookul e un site de socializare! Iti faci prieteni! E adevarat prieteni virtuali, dar iti asumi riscul. Nu e mai frumoasa a doua viata (SecondLife)? Nu ai visat niciodata o ferma numai a ta? Ti-o dam noi, gratis. Joaca FarmVille. Daca devii dependent e problema ta. Noi doar iti oferim solutia."
Acelasi argument il poate avea un vanzator de droguri: eu-ti dau sa incerci, nu-ti spun sa devii dependent!
Haha ha! Ce gluma buna...
In fine, mi-am sters contul si [punct]
Dar ca sa nu ma credeti nebuna, am gasit si doua stiri interesante despre FaceBook pe urmatorul site: SmartWoman.
Fost dependent de Farmville: Jucam la serviciu, acasa si faceam strategii in masina. M-am lasat cand am realizat ca ori ajung la spital, ori ma opresc
“Mi-am sunat fosti colegi ca sa-mi devina vecini, m-am trezit luni de zile cu un sfert de ora mai devreme dimineata ca sa mai plantez ceva, la serviciu aveam doar strategii in minte, pana cand am zis ca ori ma opresc, ori ajung la spital sa ma odihnesc putin”. “Am fost dependenta de Farmville”. Verdictul ii apartine Mariei, DJ la radio in varsta de 28 de ani, careia ii place sa fie “in trend” si nu putea rata ultimul joc. Dan are o alta poveste: pana in urma cu doua saptamani, avea grija zilnic, cel putin 15 minute, de ferma lui virtuala. Pana cand si-a luat bicicleta, reala. Experienta Alexandrei este similara, cu o singura exceptie: nu face niciun efort sa scape de dependenta, pentru ca este “dependenta de competitie”.
Povestea 1 – Maria: I-am spus prietenei mele ca nu pot merge la un suc decat peste patru ore, pentru ca trebuie sa-mi creasca zmeura
“Totul a inceput de la o moda, toti din jurul meu aveau cont de Facebook”, povesteste Maria, care explica pas cu pas cum s-a lasat angrenata in jocul care pentru doua luni nu i-a mai lasat timp nici sa se vada cu prietenii. Odata cu contul de Facebook, au inceput sa curga cadouri pe care nu le putea intelege. Apoi toti prietenii, “la serviciu sau atunci cand ieseam la o terasa cu prietenii, intai ma intrebau cate puncte am, de ce nu le trimit reni sau diverse cadouri, dupa care ma intrebau ce mai fac”. Asa ca si-a facut cont de Farmville.
A inceput insa odiseea vecinilor virtuali. A facut “apel” la fosti colegi de serviciu cu care nu mai pastrase legatura, dar acelasi lucru i se intampla si ei, primea telefoane de la cunoscuti care o intrebau, simplu: “auzi, nu vrei sa te faci vecin cu mine?” Maria are doua servicii, este casatorita si este o persoana activa. Asa ca pentru a-si putea strecura Farmville in program, se trezea la ora 05:45 in loc de ora 06:00 ca sa ingrijeasca plantatia. Responsabilitatea de proprietar, chiar si virtual, a facut-o sa intre in joc si in timpul programului la radio.
“In timpul emisiunii, pe timpul melodiei, mai plantam diverse lucruri. Mi se intampla sa se termine brusc melodia si eu sa plantez in continuare. Sau sa mi se dea microfonul si sa se auda sunetul de la Farmville. Si imi faceau semn colegii sa imi inchid jocul”. Jocul continua acasa, cand avea grija de animalele si culegea capsuni in timp ce dadea drumul masinii de spalat si punea o mancare pe foc. Pana cand “aproape ca nu-ti mai dai seama ce e real si ce e virtual”.
Primul semn de dependenta: “Prietena mea cea mai buna a fost foarte socata in ziua in care m-a sunat si mi-a zis: Hai sa mergem la un suc. Iar eu i-am raspuns: ok, mergem, dar peste 4 ore pentru ca trebuie sa-mi creasca zmeura”. “Atunci a fost primul semnal ca ar putea sa fie o problema cu mine”, spune Maria.
In toata aceasta vreme, o singura problema devenea din ce in ce mai acuta: era tot mai obosita. “Eu si asa am doua locuri de munca foarte solicitante, dar asa eram si mai obosita. Aveam permanent strategii in minte si nu ma mai puteam concentra pe lucrurile pe care le faceam in mod normal”.
Declicul: “M-am lasat intr-o seara, cand am zis ca ori ma duc la spital ca sa ma odihnesc un pic, ori ma las. Si atunci am zis: Gata. Mi-am anuntat prietenii si nimeni nu m-a crezut”. A trecut o luna de cand Farmville a iesit din viata Mariei. Concluzia ei: “incredibil cat de mult timp pot sa am. Chiar daca uneori imi lipsesc activitatile mele din ferma”.
Povestea 2 – Dan: M-am lasat de Farmville cand mi-am luat bicicleta
Dan are 35 de ani si si-a facut cont in urma cu trei luni. Lucreaza in IT si nu ii place sa vorbeasca prea mult despre experienta virtuala. Este “scurt si la obiect”, pentru ca nu ii place sa piarda vremea. Este si motivul pentru care a mai rarit-o cu ferma, insa “o capsuna culeasa la timpul ei face ziua mai frumoasa”, spune Dan. “M-am plictisit si am constatat ca pierd 10-15 minute pe zi doar ca sa cultiv tot felul de prostii. Cel mai adesea jucam acasa, dupa ce am avut un conflict cu colegii de munca”, iar perioada de maxima atentie era seara, intre orele 22:00-23:00.
Recunoaste ca nu si-a desfiintat complet contul, “ceea ce inseamna ca mai sunt putin dependent si cateodata mai intru sa vad ce se mai intampla pe acolo”. Insa acum are o noua pasiune, care l-a indepartat semnificativ de ferma: bicicleta.
Povestea 3 – Alexandra: Imi place competitia, asa ca joc in continuare
Alexandra a acceptat si ea sa vorbeasca despre experienta Farmville, dar intr-o cu totul alta cheie. I-a placut jocul “din prima clipa”, ii place in continuare si nu are de gand sa renunte. Are 28 de ani si lucreaza in marketing. Si-a facut cont dupa ce a primit cadouri de la prieteni, “din curiozitate si plictiseala, pentru ca jobul imi permitea”. Este insa o dependenta “atipica” si sustine ca ea este cea care detine controlul. “Asta cu jucat mult nu este valabil. Joc atat cat vreau”, vine raspunsul sau, la intrebarea: “Unde joci mai mult, la serviciu sau acasa?”. “Cand sunt la birou nu imi ia mai mult de 10 – 15 minute, iar acasa stau mai mult doar daca vreau, nu pentru ca trebuie sa fac ceva anume”.
Cind vine vorba despre motivele pentru care continua sa joace, competitia este pe primul loc. “Am inceput din curiozitate, am continuat pentru ca nu puteam sa las plantele sa moara si acum joc din inertie. Si mai este ceva: competitia. Trebuie sa recunosc faptul ca este un alt motiv pentru care joc.
Sunt doar cateva povesti despre modul in care un joc virtual poate intra in viata noastra. Intram in joc ca sa fim la moda, din cauza presiunii prietenilor, din plictiseala sau din curiozitate. Insa oricare ar fi motivul, deznodamantul poate fi dependenta sau obsesia. Intrebarea este: jucam ca sa ne relaxam sau ca sa facem performanta? Stim cand sa ne oprim din joaca?
Autor: R.P.
Si a doua poveste:
Cum poti fi inselat pe Facebook. Iubitul meu m-a sters din lista lui de prieteni, pentru o relatie virtuala pentru care si-a parasit si copilul
Pornind de la comentariul unui cititor la articolul “Fost dependent de Farmville“, ma intreb care ar fi efectul desfiintarii peste noapte a retelelor de socializare, cum ar fi Facebook? Cam cu cat ar creste numarul de pacienti in cabinetele de psihoterapie? Pentru ca, brusc, milioane de oameni ar suferi de “singuratate”… Din pacate, multi au ajuns sa nu mai disocieze intre mediu virtual si realitate. Brusc, nu mai putem lega prietenii noi daca nu suntem membrii vreunei retele de socializare.
Cu cat mai lunga lista de prieteni, cu atat suntem mai importanti! Nu conteaza ca poate 90% dintre “prietenii” de acolo sunt niste necunoscuti din lumea larga. Important e ca ii avem si ca nu mai suntem singuri. La capitolul “securitatea datelor”, aceste retele au lasat de dorit pana acum. Asa se face ca fotografia nud de pe plaja a unui copilas de doar 3-4 anisori, postata acolo de niste parinti “incepatori” pe Facebook, poate ajunge usor pe mana unui pedofil.
La fel de bine, citind atent comentariile facute de “prieteni” sau urmarind fotografiile, poti descoperi ca iubitul/iubita, sotul/sotia te inseala. Pentru ca, se pare, nici idilele nu se mai pot infiripa in mediul real. Flirt virtual, schimb de mail-uri, sms-uri, telefoane si apoi vine intalnirea. E frumos pentru cei care pun coarne, dureros pentru cei care le poarta. In cazul persoanelor libere, pot fi experiente interesante sau, dimpotriva, esecuri.
De exemplu, eu m-am confruntat cu prima situatie. In profilul de pe Facebook al iubitului meu am vazut ca ii face avansuri unei domnisoare. Apoi, m-a sters din lista lui de prieteni si n-am mai stiut nimic. Usor, usor idila lor virtuala a devenit relatie in toata regula. Tot Facebook-ul stia de dragostea si de escapadele lor, numai eu nu. Amorezii nu se sfiau sa-si faca declaratii si sa-si posteze fotografiile in vazul tuturor. In cele din urma a plecat de acasa.
Avem un copil in varsta de doar cateva luni. Amandoi ni l-am dorit, l-am facut din dragoste. Acum nu mai vrea sa stie de copil pentru ca il incurca, responsabilitatea e mult prea mare, iar el vrea sa-si traiasca viata. Stau si ma intreb: care viata?! In cea reala avea o relatie stabila, un camin armonios, un fiu minunat care abia incepea sa descopere lumea. In cea virtuala avea si are o gramada de prieteni si totusi – niciunul. Femei poate sa cunoasca zilnic pe Facebook sau aiurea in tramvai si totusi – familia lui era una singura.
Cat de jos poti sa decazi ca individ daca ajungi sa te indoiesti de capacitatea ta de comunicare intr-atat incat sa devii dependent de mediul virtual pentru a impartasi sentimentele, bucuria, tristetea, ura, viata ta unor necunoscuti? Se pare ca femeile au uitat cum e sa primesti o floare din mana unui barbat care te place, cum e sa fii invitata la o piesa de teatru sau la o cafea pentru ca, la randul lor, si multi barbati au uitat sa faca asemenea gesturi. Pe net e mai simplu si mai rapid.
Dar trandafirul acela virtual, eMail-urile sau felicitarea electronica nu vor suplini niciodata emotia primului sarut sau amintirea primului trandafir primit/oferit la intalnire. Asa cum nici retelele de socializare nu vor inlocui niciodata nevoia sau dorinta fireasca de a imparti bucuria sau tristetea cu prieteni “in carne si oase” sau de a-i lasa pe cei apropiati sa-ti stearga lacrimile atunci cand nu le mai poti stapani…
Autor: Luana
Despre "criza" si "crizati"
marți, 15 iunie 2010
Sursa photo Aici.
De mult m-am gandit sa scriu un articol despre actuala criza a Romaniei, avand in vedere ca se anunta a se prelungi pe o perioda lunga de timp. Dar nu am stiut cum sa inchei. Tot ce e istorie e trecut. Si despre trecut putem spune vrute si nevrute fiindca are o finalitate. Despre viitor putem spune multe fiindca ii presupunem o finalitate: apocalipsa. Dar prezentul? E greu sa te raportezi la ceea ce traiesti in prezent, fara sa gasesti cauze in trecut si consecinte in viitor.
Inainte sa ma pronunt, il citez pe Albert Einstein:
"Sa nu pretindem ca lucrurile sa se schimbe daca tot timpul facem acelasi lucru. Criza este cea mai binecuvantata situatie care poate aparea pentru tari si persoane, pentru ca ea atrage dupa sine progrese."
"Creativitatea se naste din necesitate precum si ziua se naste din noapte. In perioada crizei se nasc inventiile, descoperirile si marile strategii. Cine depaseste criza se depaseste pe sine insusi fara a ramane. Cine atribuie crizei esecul, isi ameninta propriul talent si respecta mai mult problemele decat solutiile. Adevarata criza este criza incompetentei. "
"Problema persoanelor si tarilor este lenea si indiferenta pentru a gasi solutii si iesiri din astfel de situatii. Fara criza nu exista duel, fara duel viata este o rutina, o agonie lenta. Fara criza nu exista valoare. In perioada crizei infloreste ce-i mai bun in fiecare, pentru ca fara criza orice vant este o mangaiere."
"Daca vorbim de criza o promovam iar tacerea este o exaltare a conformismului."
"In loc de toate acestea mai bine sa muncim. Sa terminam odata cu singura criza amenintatoare: tragedia de a nu dori sa luptam pentru a o depasi ."
De ce l-am citat pe Albert Einstein? El a trait in alta epoca. Totusi si operele lui Caragiale apartin unei alte epoci dar par scoase din mantia politicii actuale. Fiindca noi evoluam, pe orice plan, dar pastram primatul sentimentelor noastre care si-au schimbat poate doar modul de manifestare in ton cu "timpurile" noi. Prostia a ramas aceeasi, lenea a ramas aceeasi, indiferenta, mojicia, nerusinarea si toate celelalte. De-a lungul istoriei omul a jucat aceeasi comedie la nesfarsit, si nu s-a plictisit inca.
Asa incep citatele(pe care le-am ales): "Sa nu pretindem ca lucrurile sa se schimbe daca tot timpul facem acelasi lucru...". Politicienii in vremuri de criza se reintorc la copilarie, recita "poeziile", mereu aceleasi, in fata spectatorilor care se scobesc in nas. Unul trage un mic part, nimeni nu aude, sunt prea inflacarati de promisiunile celor de pe scena. Unul trimite un SMS, intrebandu-se "Cu cine sa votez?". Bineinteles cu cel care recita mai bine. Oamenii s-au obisnuit cu banda asta stricata care o ia de la inceput.
Cat e cald si bine, "fiecare vant e o mangaiere", racoreste, insenineaza. Dar cand vine greul, iarna, vantul taie, sfasie. Desi multi isi doresc doar soare si caldura, ar trebui sa inteleaga ca pana si soarele binefacator arde si calcineaza. "Problema persoanelor si tarilor este lenea si indiferenta pentru a gasi solutii." De cand a cazut Romania in aceste doua gropi abisale? Poate din 1989 si inainte. Romania a luptat mult (de cand cu slabirea puterii otomane si rusesti - revolutia lui Tudor Vladimirescu 1821, revolutia pasoptista 1848-1849), poate cel mai mult dupa ce a venit Cuza la putere, cand a inteles in sfarsit ca ideea unitatii nationale e posibila incepand cu unirea de la 1859 dintre Moldova si Tara Romaneasca, au urmat numeroase reforme (exemple: patru ani de invatamant gratuit si obligatoriu, pana la reforma lui Cuza trei sferturi din Romania era analfabeta; secularizarea averilor manastiresti, improprietarirea taranilor etc.), a urmat domnia infloritoare a lui Carol I, lupta de independenta 1877, regatul incepand cu 1881, Primul Razboi Mondial, si unirea de la 1918, al Doilea Razboi Mondial si Rastignirea Romaniei de la 1940 in urma Pactului Stalin-Hitler (Molotov-Ribbentrop).
Dupa atata lupta cum sa nu oboseasca un popor? Nu e o aparare, dar nu se poate sa nu-mi fie mila de un popor care sufera de insomnie si-si doreste cel mai mult un calmant care sa-l adoarma: acest calmant a venit sub forma comunismului. Iar timp de mai bine de 40 ani Romania a dormit extenuata. Comunismul a fost un hot priceput, dar in 1989 a spart un pahar...si a retrezit o tara care a devenit democrata. Ma veti intreba: daca tara s-a trezit cum de inca a dormit 20 ani? Va contrazic, nu doarme, doar e amortita, traieste in umbra evenimentelor din trecut, nu se poate elibera de amintirile acelor ani de lupta care o inlantuie.
"Daca vorbim de criza o promovam iar tacerea este o exaltare a conformismului." Romanii nu mai vor sa se confomeze si de asta vorbesc de criza, o dezbat, o comenteaza. Doar ca dupa atatia ani de tacere nu stiu ce cuvinte sa aleaga, ataca stangaci, nimeresc pe alaturi.
"In loc de toate acestea, mai bine sa muncim. Sa terminam odata cu singura criza amenintatoare: tragedia de a nu dori sa luptam pentru a o depasi."
La ultimul citat, fiecare e liber sa traga singur concluziile de rigoare...
De mult m-am gandit sa scriu un articol despre actuala criza a Romaniei, avand in vedere ca se anunta a se prelungi pe o perioda lunga de timp. Dar nu am stiut cum sa inchei. Tot ce e istorie e trecut. Si despre trecut putem spune vrute si nevrute fiindca are o finalitate. Despre viitor putem spune multe fiindca ii presupunem o finalitate: apocalipsa. Dar prezentul? E greu sa te raportezi la ceea ce traiesti in prezent, fara sa gasesti cauze in trecut si consecinte in viitor.
Inainte sa ma pronunt, il citez pe Albert Einstein:
"Sa nu pretindem ca lucrurile sa se schimbe daca tot timpul facem acelasi lucru. Criza este cea mai binecuvantata situatie care poate aparea pentru tari si persoane, pentru ca ea atrage dupa sine progrese."
"Creativitatea se naste din necesitate precum si ziua se naste din noapte. In perioada crizei se nasc inventiile, descoperirile si marile strategii. Cine depaseste criza se depaseste pe sine insusi fara a ramane
"Problema persoanelor si tarilor este lenea si indiferenta pentru a gasi solutii si iesiri din astfel de situatii. Fara criza nu exista duel, fara duel viata este o rutina, o agonie lenta. Fara criza nu exista valoare. In perioada crizei infloreste ce-i mai bun in fiecare, pentru ca fara criza orice vant este o mangaiere."
"Daca vorbim de criza o promovam iar tacerea este o exaltare a conformismului."
"In loc de toate acestea mai bine sa muncim. Sa terminam odata cu singura criza amenintatoare: tragedia de a nu dori sa luptam pentru a o depasi ."
De ce l-am citat pe Albert Einstein? El a trait in alta epoca. Totusi si operele lui Caragiale apartin unei alte epoci dar par scoase din mantia politicii actuale. Fiindca noi evoluam, pe orice plan, dar pastram primatul sentimentelor noastre care si-au schimbat poate doar modul de manifestare in ton cu "timpurile" noi. Prostia a ramas aceeasi, lenea a ramas aceeasi, indiferenta, mojicia, nerusinarea si toate celelalte. De-a lungul istoriei omul a jucat aceeasi comedie la nesfarsit, si nu s-a plictisit inca.
Asa incep citatele(pe care le-am ales): "Sa nu pretindem ca lucrurile sa se schimbe daca tot timpul facem acelasi lucru...". Politicienii in vremuri de criza se reintorc la copilarie, recita "poeziile", mereu aceleasi, in fata spectatorilor care se scobesc in nas. Unul trage un mic part, nimeni nu aude, sunt prea inflacarati de promisiunile celor de pe scena. Unul trimite un SMS, intrebandu-se "Cu cine sa votez?". Bineinteles cu cel care recita mai bine. Oamenii s-au obisnuit cu banda asta stricata care o ia de la inceput.
Cat e cald si bine, "fiecare vant e o mangaiere", racoreste, insenineaza. Dar cand vine greul, iarna, vantul taie, sfasie. Desi multi isi doresc doar soare si caldura, ar trebui sa inteleaga ca pana si soarele binefacator arde si calcineaza. "Problema persoanelor si tarilor este lenea si indiferenta pentru a gasi solutii." De cand a cazut Romania in aceste doua gropi abisale? Poate din 1989 si inainte. Romania a luptat mult (de cand cu slabirea puterii otomane si rusesti - revolutia lui Tudor Vladimirescu 1821, revolutia pasoptista 1848-1849), poate cel mai mult dupa ce a venit Cuza la putere, cand a inteles in sfarsit ca ideea unitatii nationale e posibila incepand cu unirea de la 1859 dintre Moldova si Tara Romaneasca, au urmat numeroase reforme (exemple: patru ani de invatamant gratuit si obligatoriu, pana la reforma lui Cuza trei sferturi din Romania era analfabeta; secularizarea averilor manastiresti, improprietarirea taranilor etc.), a urmat domnia infloritoare a lui Carol I, lupta de independenta 1877, regatul incepand cu 1881, Primul Razboi Mondial, si unirea de la 1918, al Doilea Razboi Mondial si Rastignirea Romaniei de la 1940 in urma Pactului Stalin-Hitler (Molotov-Ribbentrop).
Dupa atata lupta cum sa nu oboseasca un popor? Nu e o aparare, dar nu se poate sa nu-mi fie mila de un popor care sufera de insomnie si-si doreste cel mai mult un calmant care sa-l adoarma: acest calmant a venit sub forma comunismului. Iar timp de mai bine de 40 ani Romania a dormit extenuata. Comunismul a fost un hot priceput, dar in 1989 a spart un pahar...si a retrezit o tara care a devenit democrata. Ma veti intreba: daca tara s-a trezit cum de inca a dormit 20 ani? Va contrazic, nu doarme, doar e amortita, traieste in umbra evenimentelor din trecut, nu se poate elibera de amintirile acelor ani de lupta care o inlantuie.
"Daca vorbim de criza o promovam iar tacerea este o exaltare a conformismului." Romanii nu mai vor sa se confomeze si de asta vorbesc de criza, o dezbat, o comenteaza. Doar ca dupa atatia ani de tacere nu stiu ce cuvinte sa aleaga, ataca stangaci, nimeresc pe alaturi.
"In loc de toate acestea, mai bine sa muncim. Sa terminam odata cu singura criza amenintatoare: tragedia de a nu dori sa luptam pentru a o depasi."
La ultimul citat, fiecare e liber sa traga singur concluziile de rigoare...
La multi ani de Martisor!
luni, 1 martie 2010
Eu si Ori va uram multa fericire, implinire si sanatate in pragul unui nou inceput...al anotimpului renasterii. Sa aveti "Babe" cat mai calduroase:))
Vis de iarna...
sâmbătă, 9 ianuarie 2010
1)Dimineaţa de iarna
Cerul parcă sângerează. Roziul dimineţii era o culoare caldă, dar aspră în acelaşi timp,ca şi cum s-ar fi amestecat sângele cu zăpada imaculată, ca şi cum norii de plumb apăsau cu toată greutatea lor infinitul, făcându-l să sângereze. Privesc tulbure ca printr-o ceaţă albă şi groasă clădirea pichetului care abia se conturează ca o părere, prin cernerea deasă a fulgilor. Totul în jur este estompat, uniform, apăsător de uniform. Cerul rănit plânge. Cristale îngheţate învăluie peisajul sporind ceaţa...Un om-singura prezenţă umană-cobora la vale dinspre pichet. Înalt, vânjos, bine clădit, cu nişte ochi ce mă înfricoşau, sticloşi ca de gheaţă, goi de orice omenie, a căror uitătură parcă tăia, parcă sfredelea adânc răscolindu-te. Începusem să cred că omul pironea natura, nu invers. Aproape mi-era milă de nemiloasa iarnă...
2)Zi de iarna
Brusc peisajul s-a decolorat. Nimic nu mai era însufleţit de vreo altă culoare, fie ea chiar şi cel mai deschis albastru. Un alb îngrozitor de mat, incredibil de perfect,nimic asimetric, doar linia orizontului, cerul tot alb şi soarele abia mijind. Aveam impresia că mă găseam în mine, în mintea mea, doar că nimic nu prindea contur, cu excepţia unei pete centrale care se asemăna cu soarele-inspiraţia mea.
3)Amurg de iarna
Apoi totul a dispărut. Mintea mea s-a transformat într-o filă albă imaculată, pe care un condei a pătat-o cu ficţiune şi o peniţă a rănit-o pentru creaţie. Iar fila s-a transformat într-un perete mare, alb, impenetrabil, străpuns doar de imaginaţie şi lăsând în urmă golul, ca mai târziu să devină cenuşă, din care, ca şi pasărea Phoenix, a renăscut mai vie, mai liberă, mai nestăpânită mintea mea odată cu dimineaţa primei zile de Crăciun şi spulberarea visului meu de iarnă...
Postat mai intai pe Petale de trandafiri...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
